PAGINI DE JURNAL

 

DĂI CU ȘPRIȚUL PÂN-LA ZIUĂ...

 

                            PAGINI DE JURNAL

 27.III.2003

 

Dintr-un dialog al lui George Arion cu Romul Munteanu: „ – De ce suferim noi de acest provincialism, de această localizare excesivă? – Dumnezeu ar ști să spună mai exact. Cert este însă că românii au rămas prudenți, cred, de sute de ani. Prudența aceasta le-a intrat în ereditate. Ei nu au nevoie de o cenzură exterioară care să le dea o limită a scriiturii lor; o au în sânge. De aceea cărțile noastre, chiar și cele bune, păstrează un aer de mediocritate, de banalitate, de spirit local prea evident”. (România lit., nr. 7 a.c.). Și tot acolo, și tot acut remarcat: „Viața noastră este un amestec de episoade frumoase și urâte și lumea trebuie să o cunoască așa cum a fost, pentru că și din momentele noastre de tulburare, de dezechilibru pot învăța cei ce vin în urma noastră. Ei trebuie să știe, de pildă, de ce scriitorii au băut mai mult în anii ’70-’80 – își amorțeau durerile cu vodcă sau cu whisky, fiecare după banii lui. Aceasta era o formă de boală colectivă și de tratament pe care mulți, aplicându-și-l în regim forte, nu l-au suportat și au murit. Eu am scăpat pentru că m-am oprit la timp”.

Știut lucru, foarte... știut și în stânga Prutului... unii dintr-ai noștri s-au dus înainte de vreme și de operă împlinită, alții – ne-am oprit, unii mai devreme, alții mai târziu, încercând să vindecăm racilele acelei „forme de boală colectivă” care ne-a afectat sănătatea fizică, dar și pe cea a spiritului... Iar alții continuă opera de sinucidere prin băutură la toate nuvelele (etajele) Uniunii Scriitorilor... Unii pur și simplu nu se mai pot opri... Le-au plecat toate trenurile... Ce să le spui tu, un fost băutor aproape de excepție? Te-ar privi cu nedumerire, ca pe un sărit de pe fix... Însă în unele texte ale mele, la „plan înclinat”, m-am referit cu duritate la bețivănia care bântuie Basarabia. De altfel, tristul fenomen nu e de ieri-alaltăieri și nu numai pe la noi. În 1936, Vasile Militaru, parcă răspunzând unui comandament social imediat, publică placheta „Cântecele crinului” care, conform declarației autorului, aveau menirea „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi”. Dar lucrurile, nici după 70 de ani, nu s-au schimbat spre bine și limpezime de cuget. (De reținut că „literatura și arta” chișinăuiană nu e una fără precedent – același Vas. Militaru debutează în rev. „Literatură și artă română”, în 1904.)

AL ZECELEA CER

 

CITIȚI HOROSCOPUL?

 

DIN STRICTUL NECESAR

 

PAGINI DE JURNAL / 24.III.2003

 

Bineînțeles că (cacofonic vorbind) comuniștii n-au meritat foarte multele procente care le-au luat la alegeri. Însă, cu părere de rău, dreptacii au meritat chiar acel insignifiant procent de adeziune, pentru că mărunți sunt, neimportanți, de strânsură și peste samă de hrăpăreți, orgolioși, dar, în fond – ano-nimeni... electoratul n-a avut pentru ce pleda în locul mahalagiștilor Snegur, Mat. & Ko și, făcându-le în ciudă dreptacilor mândâcăniți, sau dus spre putregaiul comunist...

Așa-zisa presă de partid(e) chișinăuiană cade sub incidența asocierii ei proverbialei situație cu cățeaua olteanului, cea legată dinapoia căruței, uneori urmată și de țâncanii ei „din flori”, nu că naivi, ci de-a dreptul blegi. Această patrupedă și caraghioasele ei progenituri sunt purtate aiurea din urma căruței, prin coclauri, hățișuri, miriști, bețe de floarea soarelui recoltată, prin preajma stânelor, unde-și strâng coada între vine de frica dulăilor însărcinați cu paza turmelor... Pe scurt, umblă îndelung, în dorul lelei și nazul stăpânului, pe unde are acesta treabă, Din când în când, pentru a pune țâncanii la încercare, insul din căruță fluieră, asmuțându-i spre lupi imaginari, spre dihănii fioroase închipuite, și cățeaua latră – însă legată dinapoia ancestralului vehicul, țâncanii se reped care și încotro, să sfâșie, nu alta, periculoasa fiară spre care i-a asmuțat cel ce le aruncă bucata de pâine, foarte curând însă revenind lângă căldarea trăncănitoare legată de inima rusticului vehicul, mulțumiți de sine și crezând că și stăpânul e de asemenea nu că mulțumit, ci chiar mândru de isprava lor de țâncani aman cutezători și fideli cauzei comune etc. E drept că acești țăncani – cei din presa de partid – foarte curând devin transfugi, ajungând angajații vreunei alte fițuici imunde cu care, până acum o săptămână-două se aflau în rivalitate, polemizând cu „fiarele” din partidele rivale. Pentru că în această sporovăială politicastră de foarte mic calibru oportunismul e la el acasă, așa că deja nu mai e deloc surprinzător să-i vezi pe țâncanii care ca mai săptămâna trecută lătrau întru susținerea lui Lucinschi sau Snegur ca astăzi să se gudure în urma trăsurii lui Voronin. Exemple – berechet! Cu atât mai trist că între dreptacii democrației și liberalismului basarabean lipsesc cu desăvârșire personalitățile de mare format, mărunții șefuleți de partidulețe aliindu-se, pe un timp, în niște aziluri ale eșuaților, dacă nu chiar ale rataților, amestecându-și mai curând lipsa de principii, decât principiile, așteptând să se întâmple vreo minune care să-i scoată din anonimat și nemernicie, că poate-poate trec totuși fatalul prag electoral pentru a intra în parlament. Și toate aceste coțcării încearcă să le îndreptățească, lătrând, cățeaua legată dinapoia căruței și blegii ei țâncani care se cred dulăi sadea ai așa-zisei presă de partid(e).

 

PAGINI DE JURNAL

 

PETARDELE ȘI RÂSU-PLÂNSU / 1.I.2022

 

      Așa dar, veni și 2022. Cu restricții, dar și cu speranțe. Cu zăpada abundentă de acum câteva zile, care se topește... fluvial. 
           Pe la noi, bubuituri așa și așa. Au fost restricții în negocierea articolelor pirotehnice, în special pentru copii. La Pitești, însă, precum notează pe fb Simona Fusaru, secretar la revista „Argeș”, patrupezii, de frica bufniturilor, sunt în agonie! Și vin blestemele:
     Bun venit 2022 si La mulți ani tuturor, mai puțin cretinilor care dau cu artificii în lizieră, idioților pentru care distracție înseamnă petarde hăhăite grobian și piromanului căruia nu îi pasă nici de câinele lui. Lor, un sincer: băgați-vi-le in c...r! Aprinse.
Cum au trecut blănoșii voștri peste moment? ”
Răspunsuri:
   „Aruna nu se sperie....vrea să le muște. Aleargă după ele. Acum e sub pat”.
   „Zavod alerga continuu și îi înjura, pisicile sunt închise în casă, câinuțele – pe terasă”.
   „Aici se trage cu tunul cu carbid. Le urez ălora exact ce le urezi si tu!”
   „Sunt încuiați la centrală. Cea mică latră de ciudă ca petardele îl sperie pe cel mare”.
   „Eu le-aș băga în gura lor, să le fie mai aproape de creierul lipsă. Dar, cum tocmai m-am «uitat in sus» la noul Idiocracy, îmi dau seama că se poate și mai rău”.

    O doamnă cu un nume adecvat anotimpului, Fulgeanu: „Cei mici au fost cu noi în casă. Liniștiți. În schimb, Tobi, cel mare, s-a băgat în beci, tremură și urlă. Idioții! Să treacă și ei prin ce trec câinii!!!”
    „Cățeii mei încă tremură, în fiecare an mă îngrijorez pt ei. Pe stradă e un fum de nu mai vezi nimic. La mine in familie sunt interzise petardele”.
   „La mulți ani! La noi toate pisicile dorm în casă oricum, pe la 8 seara, atunci când a început nebunia ele erau deja la adăpost. Dintre câini am una singură care suferă enorm din cauza artificiilor și am adus-o în casă devreme. Este bătrânică, are vreo 11 ani și știe lecția. Intră în casă, inspectează puțin locul și apoi se așază pe una dintre băncuțele din bucătărie care este aproape de sobă. Astfel că pană pe la 2 sau 3 dimineața este boieroaică efectiv. Nefiind obișnuită în casa, pe la 2 sau 3 cere afară. Oricum, ideea este ca atât timp cât avem animaluțele nu putem pleca niciunde în noaptea de Revelion. Anul ăsta am observat că s-au speriat tare și gâștele. Am ieșit afara la 12 noaptea ca să verific ceilalți 2 câini și săracele gâște erau foarte agitate și speriate ca și cum le-ar fi atacat cineva, se strânseseră în cerc și gâgâiau de mama focului... Am făcut și eu tradiționalele urări de bine pentru specimenele dornice de spectacol care locuiesc pe uliță noastră și am revenit la șampania pe care o abandonasem în casă”.
     „Al meu nu știa săracul în ce colț din casă să se ghemuiască...”
     „Cît a durat canonada petardelor azi-noapte Papi a tremurat de frică și-i bătea inima de ziceam că face infarct. Poliția se lăuda că a confiscat pocnitorile. La mine în mahala au scăpat, cred, zeci de mii neconfiscate”.
    Și tot așa, narațiune de revelion cu râsu'-plânsu' sub petarde.
 
Iar la Kiev – amuzament: nu este prima dată, când Vitali Kliciko, fost boxer, se face de râs. El, primarul de Kiev, a lansat o nouă perlă, după ce a felicitat locuitorii orașului cu sosirea anului... 2220! Și mai forte ieși, după ce a încercat să-și corecteze gafa, comițând una... augmentată, deja felicitând compatrioții și concitadinii cu ocazia venirii anului... 2222! Asta e, ucrainenii încă-s dibuitori în limba lor de stat destul de neunitară, aș zice, neconstituită ca întreg. Fiece regiune a Ucrainei are limbajul său, grav afectat de limba rusă.